Mesteacănul

Eugen Laurian

Foșnetul pădurii încerca să treacă-n

liniștea din suflet prinsă de-un arțar,

când, în pacea nopții sfântă, de altar,

mi-a vorbit în treacăt, tainic, un mesteacăn.

Alb la-nfățișare și îmbrăcăminte

și cu părul vraiște, țeselat de vânt,

fluturându-și coama ce căta-n pământ

m-a-ntrebat în șoaptă, îngânând cuminte:

-       „Ai putea, amice, limpede să-mi spui

pentru care noimă oamenii, de mor,

țin să-i privegheze, pe mormântul lor,

teiul, tuia, pinul, trandafiri destui,

cedrul ori stejarul, iarba-ngândurată

și mesteacăn sigur, sigur, niciodată?”

Uluit de glasu-i cald, adânc, ascuns,

scuturat de teamă, trunchiul i-am cuprins...

Cu albită creangă, parcă dinadins

mi-a sădit în suflet explicit răspuns:

-       „Cimitirul vostru jar adăpostește...

Stau în el de-a valma, și-ard în vâlvătăi

și bandiți, și monștri, păcătoși și răi

dând venin țărânei ce-i împrejmuiește.

Cum să-mi spurc eu scoarța albă, ne-ntinată?...

Cum să-mi trag eu seva din așa pământ

unde-n măruntaie, ca într-un descânt,

mi-ar fi rădăcina veșnic blestemată?

Cu așa netrebnici m-aș îmbolnăvi,

mi s-ar rupe coaja și-aș înnebuni!

Aș muri mai bine!... Și-aș putea să mor,

de mi-aș trage vlaga din micimea lor!”

Bragadiru – 8 februarie 2018

Din volumul de versuri „Furia disperării”, 

publicat la Editura Amanda Edit