Vremuirea vremii


Autor: Eugen Laurian

Încărunțește tâmpla cu fiecare noapte
de gânduri ostenite ce nu-s ce par a fi...
Iar fruntea se-ncrețește cu fiecare zi
când griji cotidiene răcnesc, adânc, prin șoapte

și zilele se-adună cu nopțile târzii
în neștiute timpuri ce se sucesc, necoapte,
din sudul îndoielnic spre certul miazănoapte
spre-a mai trăi o clipă în ceea ce va fi.

Și, astfel, ieri și astăzi spre mâine-naintează
în veșnicia vremii cea veșnic schimbătoare...
Dorește-ți să faci astăzi cât astăzi mai vremează,
că-n vremuirea vremii atât de trecătoare

doar duhul și dorința sunt cele ce contează!...
Doar spiritul și pofta rămân nemuritoare! ...




Bragadiru – 19 martie 2016
Din volumul de poezii 
„Gravuri pe suflet” publicat la 
editura „Tempus Dacoromânia Comterra”

Comentarii

  1. Prodan Aurelian26 iulie 2019 la 14:42

    Frumos, profund si...spiritul sa ramana fraged si pofta pe masura. Ramii tanar doar daca spiritul este la fel de tanar. Asa sa fie ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ellaur29 iulie 2019 la 12:40

    Mulțumesc! Semănăm, întru-câtva! Doar avem aceeași obârșie.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Inevitabilii tembeli

(rugă binefăcătoare)   Autor: Eugen Laurian   Atât de fermi și duri în atitudini, ei cred că tot ce mișcă-n jurul lor nu-s oameni, nici ființe, ci decor menit să-i proslăvească-n platitudini.   Ei sunt acei tâmpiți infailibili ce au în cap doar fum și gărgăuni și chiar de nu au moacă de nebuni, se fac, etern, total incompatibili.   Sunt cei ce inventează turpitudini în mintea lor făcută alandala, de-aceea, Doamne, lasă-mi îndoiala ferindu-mă mereu de certitudini!...                          ***    ***    *** Prefer să mă confrunt cu îndoieli decât cu certitudini idioate, convingeri hăbăuce inventate de prefăcuți, cretini și de tembeli!     București – 10 mai 2020
Citiți mai multe

Adolescență, cu lampas la picior

(melancolie destinată colegilor de liceu militar, la 50 de ani de la absolvire) Eugen Laurian Visez la clipa-n care, îmbătrânind mereu, voi deveni, o noapte, elevul de liceu când inocența-n sine mi-era bun adăpost; iar eu să fiu același, așa cum am mai fost... Să mi se-aducă masa și eu doar să mănânc... Dup-un program de seară să cad în somn adânc iar către dimineață să nici n-aud chemarea; plantonul de serviciu strigându-mi: ”Deșteptarea!!!” Să pot urca pe dealuri, s-ajung iar pe Rarău, să fiu ce-am fost odată, cuminte și... flăcău și-n pas de defilare, semeț ca la paradă, să nu-mi mai pară mersul... și trudă... și corvoadă... Mi-e dor să fiu iar tânăr, să nu știu ce se-ntâmplă, să n-am mătasea bărbii, nici ghiocei la tâmplă, să port emblemă-n frunte și lampas la picioare, și-abia la ora zece să fac înviorare... Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu adult și-aș vrea să fiu același, ca-n vremea de demult, imberbul fără barbă, mus
Citiți mai multe

Lăsați-mă ce sunt!...

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car
Citiți mai multe