Patimă cu ochi albaștri

 Autor: Eugen Laurian 

A inimii patroană,

mă-ncumet să-ți admir

nuanța de safir

total nepământeană.

Albaștri și rotunzi,

dau cerului pomană

și norii-o iau la goană

tăcuți și furibunzi.

Căzându-ți, sub sprânceană,

albastrul infinit,

mi-e gândul pustiit 

și sufletul – o rană.

Putând scruta în ei,

privirea ta – dojană

demonică, vicleană –

mă bagă la idei.

Când mă cuprind – capcană,

în hăul lor m-afund

și simt, ca muribund,

durerea inumană.

Iar când în ei mă scald,

iubire ori hârjoană,

o dragoste spontană

îi tulbură-n smarald.

Candoare și prihană,

mă fac să delirez

dar vreau să îi păstrez

la sânul meu, icoană,

și-n taină, lor mă-nchin...

Privirea-mi de satană

aflând, patriciană,

la țărmul lor, cămin.