Ceea ce ne aparține

După o viață-n desfătare –

și chefuri, viciu, desfrânare,

surprinzător și nedorită,

veni și clipa hărăzită...

Pe drumul verde (ce surpriză !),

i-apare Domnul, c-o valiză

și-l ia de umeri pe flăcău:

– Hai, fiule, că-i timpul tău !

Timid, fricos... puțin șocat,

întreabă omul, speriat:

– O, Doamne, ce ți-ai pus în gând ?

De ce mă iei așa curând ?

Că n-am făcut tot ce-aș fi vrut

și-aveam atâtea de făcut !

– O, știu, și-ți spun: Îmi pare rău,

dar, ăsta e momentul tău !

Plecarea ta e chiar acum

și, hai, să ne vedem de drum !

Își face semnul sfintei cruci...

– Dar, în valiză, ce tot duci ?

– Tot ce-ai avut, ce-ai deținut,

și tot ce ți-a aparținut !

Gândi: „Ce mare-i Dumnezeu

de-aduce tot avutul meu !

Că am tot strâns, neîncetat,

și-am adunat și-am căutat

să am belșug, să am de toate

și nu m-am mai gândit la moarte...

De-aici, de sus, la o adică,

îmi pare lumea mult mai mică

și nu-mi vor fi, cred, de prisos

să am tot ce-am avut și jos...

Dar stai puțin, că nu se poate

să-ncapă-ntr-o valiză toate !”

Și cum, iar, vocea-i tremura

porni, din nou, a îngâima:

– Să cred că-ngrămădite, ele,

c-acolo-s bunurile mele ?

Mi-i aurul... mi-s gologanii

și-averea toată... și toți banii ?

– Nu, inimă îndurerată,

nu le-ai avut, tu, niciodată !

Le-am dat doar să le folosești

și să te-ajuți, cât timp trăiești;

acelea-s ale nimănui

c-aparțineau pământului !

– Atunci –  întreabă cu grăbire –,

momentele de fericire ?

– Nici alea n-o să ți le dau,

căci timpului aparțineau !

– Precis mi-s marile talente,

că ele nu pot fi absente !

– Îmi pare rău, dac-ai crezut,

dar nici talente n-ai avut…

Talentele, cu siguranță,

aparțineau de circumstanță !

– Să cred, o, Doamne !, poate vrei

c-acolo-s toți amicii mei ?

– Îți spun… și știu că-i neplăcut,

nici ei nu ți-au aparținut !

Prietenii ? Îmi pare rău,

aparțineau drumului tău !

– Atunci, o fi soția mea,

cu toți copiii lângă ea ?!

– Regret, nespus, că te-ntristez,

îți spun și nu exagerez,

vlăstarele succesorale

aparțineau inimii tale !

– O, Doamne… Doamne Dumnezeu,

atunci, precis, e trupul meu !

– Dar nici pe-acesta n-ai avut…

țărânei i-a aparținut !

Distrus, zdrobit… icnind din greu,

se-ntoarce către Dumnezeu :

– Să fie,-atunci, sufletul meu ?

– Sufletu-ți?... N-are cum să fie,

el mi-a aparținut doar Mie !

În disperare și în criză

îi smulse-a Domnului valiză…

Deschise iute… Uluială,

valiza, toată, era goală !

În lacrimi, deznădăjduit,

întreabă omul pustiit :

– O, Doamne,  binecuvântat,

dar am avut, ceva, vreodat’ ?

Să fi trăit așa sărac

că n-am avut, măcar, un ac ?

Și să fi fost așa calic

că n-am avut nimic… nimic ?

– Din ce avut-ai, pe pământ,

doar amintirile mai sânt…

Doar ele ți-au aparținut

din ce-ai crezut, tu, c-ai avut…

Și ele-au fost, doar, ale tale,

dar ele-s… imateriale !

Misterul pare deslușit…

Dar omul nostru-i prăbușit,

și lacrimi prind a șiroi…

Pe fața lui puteai citi

regretul de-a nu fi știut,

cât a trăit și s-a zbătut,

să-și fi făcut un portdrapel

din amintiri…

Supremul țel !

Bragadiru – 02 septembrie 2014

Din volumul "Calea spre sapiență" - editura Favorit, anul 2016