Țara de lângă mine

Eugen Laurian

Am căutat-o peste tot prin casă

pe unde am crezut că s-ar putea

ascunde de oricine... de ceva;

și stă pitită,-acolo, nemaivrând să iasă...

Am căutat-o-n orice cămăruță

și-am scormonit, atent, orice ungher...

Dar tot enigmă-i... taină și mister,

că n-am găsit-o nici, măcar, într-o cotruță...

Văzând că n-o găsesc sub nici o grindă,

am răscolit, apoi, și prin ogradă...

Să fi căzut, oare,-n vreo ambuscadă...?

Pe unde se preumblă ... și perindă?

Am scormonit, iscoditor, cu bețigașul,

prin toată curtea, șoprul și grădina...

Să fi fugit, azi-noapte, cu mașina?...

Și-am căutat-o,-apoi, prin tot orașul...

Dar, nici un semn de-al ei, pe nicăieri;

așa, c-am întrebat prin toată țara

și-același rezultat, din zori și până seara...

Ori, n-au vânat-o, oare, niscai braconieri?

Târziu de tot, pe-un deget de cornișă,

am întâlnit un moș venit de prin bugeacuri,

un caier alb, netors... netuns de veacuri,

privea, cu capu-n mîini, minune de costișă...

Destăinuindu-mi că și el o cată

mai bine, poate, de vreun sfert de veac,

se hodinește-acum, pe-un prepeleac,

și nu mai știe dacă, să umble,-o să mai poată;

că, negăsind-o, și-a pierdut speranța

și-acum, i-a venit rândul să se mai odihnească

și nu mai are vremea... nici timpul, s-o găsească;

bătrân fiind, i-a dispărut și cutezanța...

Dar mi-a mai spus c-a întâlnit, în drum,

mai mulți din cei ce, răbdători, au căutat-o

și, nedescoperind-o, au plâns... și-au venerat-o...

Dar nu i-a mai văzut de-atunci și până-acum.

I-a întâlnit pe Păunescu și Vieru...

(Nici ei n-au reușit s-o mai găsească !)

Au căutat-o-n toată Țara Românească

și-au căutat-o-n tot Cadrilaterul...

Înnebuniți de-atâtea odisei

învăluite-n ceață și-n misteruri,

erau deciși s-o caute și-n ceruri ...

Și m-a-ntrebat, apoi, de m-am văzut cu ei...

Oftând, adânc, i-am spus că nu i-am întâlnit

dar am citit, pe undeva, prin presă,

că și-ar fi exprimat dorința lor expresă

s-o caute și-n ceruri... Așa s-au hotărât !

Cu ochi-nlăcrimați de-atâta disperare

n-am mai putut și-n plâns am izbucnit...

Prin Europa, oare-o fi fugit?...

Și am decis să merg în căutare...

Poate-au luat-o cei plecați pe-afară

voind, cu ea, ca dorul să-și aline;

să-și mai ogoaie,-un pic, din doruri și suspine

până-o veni, din nou, pe-aici, prin țară...

Așa c-am străbătut, pe rând, oceane

și am călcat mai multe continente...

Și-am întrebat prin gări, pe stadioane, parlamente,

interogând pe toți, Ioni... Mării și Ane...

Dar n-am descoperit-o, nicăieri, ascunsă,

de parcă-ar fi-nghițit-o-ntreg pământul,

că n-a zărit-o luna, nici soarele, nici vântul,

nisipul, apa, cerul... E-o taină nepătrunsă !

Ori, poate,-au omorât-o și mi-au îngropat-o?

Că n-a fost chip să-i mai zăresc făptura

și-nnebunind, creștea în pieptu-mi ura...

Numai în propriu-mi suflet n-am cătat-o!...

Și-atunci, am început să strig din toți rărunchii:

„Spuneți-mi, clar, voi n-ați găsit o țară

făcută, de-unii dintre proprii fii, de-ocară?...

Care-ați trădat-o toți... părinții... fiii... unchii ?”

Apoi, am așteptat ce-am așteptat și am lăsat-o...

Și-aud din depărtări și până-n dreptu-mi

un sfânt ecou, ce-a izbucnit din pieptu-mi:

„Da-n inimă... și-n gând... ți-ai căutat-o?...”

Un țipăt scurt, ce mintea mi-a străpuns-o

făcu s-apară din neant, pribeagă,

o Românie, încă, neîntreagă

ce, poate, chiar eu, însumi, mi-am ascuns-o...?

Sau, poate, chiar eu însumi, mi-am ascuns-o !

Bragadiru – 25 noiembrie 2015

Din volumul ”Calea spre sapiență”,
publicat la editura Favorit, București, 2016