Măi Prutule...

(la aniversara Unirii Moldovei cu România)

Eugen Laurian

Îmi e cu neputință să mi te-nchipui sec

în fuga ta nebună spre Dunăre și mare;

deși-ți doresc, întruna, o maximă secare,

știind că unda-ți vine din lacrimi și sudoare,

în valurile tale mă-nchin... și mă petrec.

Deși, mi-e peste poate ca apa să ți-o-nfrâng

stăruitor mi-e gândul să mi te sorb pe dată,

să nu mai treacă undă, nici lacrimă, nici pată,

să n-aibă unde-ți pune nici sârma cea ghimpată

ce-a dăinuit o viață pe umărul tău stâng.

Nu vreau să ți se-ntâmple stârpirea ta pe veci,

ci numai pe durata cât frații mi-s departe

și nu mi-i pot cuprinde decât cu pașapoarte,

că valurile tale și sârma mi-i desparte,

de-aceea, câteodată, va trebui să seci!

Să știi!... Nu doar cu vorbe, cu vise și cu flori

pe malurile tale a înflorit Unirea;

și nu doar prin cuvinte veni-va abolirea

unui dictat satanic ce-a înlesnit ciuntirea

și-a mutilat o țară... în două țări surori.

Voi face punți și poduri de nu te voi seca

și n-o să se mai vadă vreo undă înspumată,

nici inimi înșirate pe sârma ta ghimpată,

nici vamă inutilă, nici graniță ciudată

prin pieptul îndurării din România ta.

Măi Prutule, pe tine doar poduri întrevăd

spre cele două maluri, de unda ta udate;

și n-o să mai existe dureri însângerate,

doar inimi curajoase și binecuvântate

ce vor croi Unirea... și n-o să te mai văd!

București – 27 martie 2016