Înserare


Eugen Laurian

Coboară, molcom, seara, cu oile la strungă
și, ritmic, emblematic, se tânguie talanga...
Prin coasta vremii noastre aleargă vântul, creanga,
să bată, în neștire, un clopot într-o dungă.

Și-un fluier ține hangul mișcării du-te – vino
a oilor pe creasta de oi și iarbă plină;
iar dealul, ca și cerul, de lună se anină
și-i zic, îmbărbătând-o: ”Mai sus!... Curaj!... Hai, vino!”

Departe, către noapte, sau către ziuă, poate,
o geană de lumină mai zăbovește, încă,
pe cerul fantomatic ce,-n taina lui adâncă,
prezintă probe clare de ubicuitate.

Și râul, nebunatic, încearcă să adoarmă
pe tremurânde unde ce duc, încet, la vale
doar gândurile mele... Și nu și ale tale,
care răcnesc, spre noapte, un strigăt de alarmă.

Și-ncet, încet, coboară și pune stăpânire,
trăgând, cu anevoie, obloane fermecate
pe deal, pe uliți, case, pe chipuri delicate
ce chibzuiesc, zadarnic, un vis de nemurire.


Costâna, Suceava – 18 august 2016 
Din viitorul volum de versuri

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Inevitabilii tembeli

Adolescență, cu lampas la picior

Rugăciune