E primăvară-n toamnă

Eugen Laurian

E toamnă-n buzunarul de la piept,

dar inima-mi surâde de-atâta primăvară

încât îmi vine-a crede că s-a-ntâmplat ceva

ce nu știu dacă-i bine ori dacă-i, doar așa,

un foc de paie arse din cel ce-odinioară

ardea, întotdeauna, pasionant și drept.

Și-i toamnă, poate, în simțiri și-n gând,

dar gândul mă îndeamnă l-atâta primăvară

că nu mai știu de-i neaoș... Probabil răscoliri

de dusă primăvară... Ori, poate-nchipuiri

ce-ar vrea să mai ațâte un foc (a câta oară?)

pierdut printre ruine, umil, tăcut, plăpând.

Să fie oare toamnă în mersu-mi și în glas

de când surâsul toamnei cu grijă mă-nconjoară

și-mi toarnă-n obiceiuri fărâme de necaz

să-mi macine speranța, lăsându-mi pe obraz

însemnele iubirii din altă primăvară

din care astăzi, sigur, doar urme-au mai rămas?

Chiar dacă este toamnă-n întregul univers,

aș vrea ca universul să cânte-a primăvară

când visul meu nesigur rămas într-un impas

mai bâjbâie pe drumuri, de cer tot mai atras,

și-mi bântuie prin cuget un gând, așa-ntr-o doară,

că primăvara-mi vine prin verbul unui vers.

Dar dacă-i toamnă-toamnă și-i târziu,

de ce mă-ndeamnă toamna să pun în paranteze

mai tot alaiul tandru al micilor prostii

ce, doar, prin primăvară au rostul de-a suci

naive minți, ursite să nu realizeze

că-mbrac cununa toamnei și-al toamnei pardesiu?

De ce-ar dori ca viața-mi, cu râvnă, să probeze

c-am devenit, de-odată, al toamnei mușteriu?

Bragadiru – 14 iulie 2016