Migrația sufletelor

        (Păgân, olarul tânăr)

Eugen Laurian

Un boț din lutul negru în care mai zvâcnește

o umbră de ființă sau, poate, doar un gând

e pus pe-al roții taler... Apoi, cu gestu-i blând,

olaru-l freacă-n palme și,-atent, îl potrivește

pe verticala axei și-a roții... Ce crea-va

din vaga plămădeală de mâl și humă moartă?...

O cană?... Ori o oală?... Sau, poate, chiar o artă?...

Cu ce-și va umple vremea spre-a-și săvârși isprava?

Oprindu-se o clipă ca pentru-o cugetare,

olarul zăbovește cu ochii în pământ...

Apoi boscorodește ceva, ca un descânt,

ridică ochii-n ceruri... Și-ncepe-a sa lucrare.

Și-nvârte talpa roții încet, încet, ’nainte

și roata ia viteză spre-a nu se mai opri...

Și-n timp ce lutul moale nu e ce pare-a fi,

îngână iar, în șoaptă, neclarele cuvinte.

În fine, ia, centreză, și lut... și mâini... și apă...

și degetele-i boante apasă lutul moale

ce prinde-a se preface încet, ușor, agale,

în ceea ce nici mintea nu-ncearcă să priceapă.

Văzând olaru-n transă spre abordări perfecte

punându-și în valoare talentul și ideea,

mă-ntreb: Divinitatea, când a creat femeia,

avut-a, mai mult, grijă de micile-i defecte?

Olarul modelează ceva rotund... O cană?...

Un blid?... O farfurie?... Dar lutul nu-l ascultă

și ia o altă formă... Puterea lui ocultă

transformă lutul negru în sprintenă codană

ce sare de pe roată... În palma lui, olarul

deține o făptură din lutul dens și moale

menit să se transforme în vase, căni și oale

dar care-acum vorbește, uimindu-și făurarul:

- Am fost un suflet nobil... Cu mii de ani în urmă

în anticul Ninive[1] trăiam ca o regină...

Sennaherib[2], monarhul, tocmi o asasină

ce mi-a grăbit sfârșitul unde și porcii scurmă.

Am hoinărit milenii, simțind pe gât securea,

prin mlaștini și pământuri, în altă ipostază...

Să știi că, prin argilă, doar sufletul migrează!...

Și mii de anii de-atuncea, am tot umblat, aiurea!

Și asta, până astăzi, când mi-ai zorit ieșirea

din boțul de lut negru în care-am fost surprinsă.

De astăzi, că-s întreagă și sunt, din lut, desprinsă

voi fi din nou regină!... Dar nu-ți feri privirea,

că tu-mi vei fi alesul de astăzi înainte

și pe-ale tale brațe pleca-vom în regat!

Cu tine-oi trece Tigru și fluviul Eufrat!

Cu tine, împărți-voi o dragoste fierbinte.

Olarului, și mintea, și sufletu-i se frâng

și așchii-i sar prin pieptu-i, din inimă și coastă...

Blocat total în gesturi de groaznica-i năpastă,

doar ochii și bărbia..., și degetele-i plâng...

Nereușind să-ngâime nici două-trei cuvinte

e stana cea de piatră cu ochi, și nas, și gură...

Înfățișându-și chipul, fantastica făptură

încearcă să-i transmită să-și mai aducă-aminte

că-n marea migrațiune s-au mai văzut cei doi:

- Demult, în preistoric, ne-am întâlnit odată

pe alte vechi meleaguri... C-așa-i viața, ciudată!...

Ne-adună, ne desparte, ne vântură strigoi

prin câte și mai câte ce-au fost, sau ce-o să fie...

Suntem o picătură de ploaie în noroi!

Suntem asemeni clipei ce trece ca și noi!

Ne este interzisă intrarea-n veșnicie!

Asemeni frunzei moarte, la fel e viața ta

și ce contează anii în scurtul drum al vieții?...

Căci viața cu-al ei suflu, al puștii ori săgeții,

crează spre-a distruge, distruge spre-a crea.

Înnebunit, olarul aruncă lut și roată,

zvârlindu-și toate cele cu infinită ură

sperând a-i fi desprinsă ciudata creatură

ce-i stă lipită-n palme fierbinte, nemișcată.

Voind de ea să scape, s-o zvârle să se piardă,

o duce spre cuptorul ce nimicește totul...

Păgân, olarul tânăr, nătângul, idiotul,

în loc să-i sufle duhul, a pus-o-n foc... Să ardă!

Dar echilibrul vieții își spune-ades cuvântul...

Atras în focul magic, de mintea lui păgână,

avu olarul soarta să ardă împreună

cu opera-i divină... Și-acum, îi suflă vântul!

Păgân, olarul tânăr, nebun ca toți poeții,

cutreierând văzduhul, prin cer apostolește

cu fumu-n care vântul fuioare împletește,

rotindu-se prin aer ca, însăși, roata vieții.

De sus privind pământul, un suflet abătut,

gândindu-se la spusa făpturii arsă-n moarte,

îngâimă-ntruna-n ceruri... Cum ne faci, Doamne, parte

să fim asemeni clipei ce poate-a și trecut?...

Marginea, Suceava – 21 august 2016

---

[1] Ninive – Oraș antic în Mesopotamia, situat pe cursul mijlociu al fluviului Tigru, capitală a regatului Asiria în secolele 8-7 î. Hr.

[2] Sennaherib – Rege al regatului Asiriei. Cel care, prin mutarea capitalei regatului la Ninive (701 î. Hr.), a făcut ca orașul să atingă culmile civilizației sale.