Îngrijorare

 Eugen Laurian

În mii și mii de veacuri, de la creare-ncoace,

au răposat într’ânsul atâtea vietăți

încât mi-e imposibil să n-am dificultăți

în a vedea Pământul un animal vorace.

De-aceea cred că-i viață și-n stropul de argilă

ce e în așteptare sau stă în adormire

să vină vreun netrebnic, un lăcomos din fire,

să-l scoată din odihna-i cea rece și stabilă

să-l pună pe vreo roată cu gânduri revanșarde,

să-l facă vreo ceșcuță... O farfurie, poate?...

Apoi, cu nerăbdare și gesturi disperate

să-l pună-n focul sacru ce-l mistuie și-l arde.

Abia atunci dispare din bobul de argilă

și ultima zvâcnire din viața-i dinainte

când, încărcat de suflet, putea să reprezinte

un om, o zburătoare, o floare, o reptilă...

Lipsit de orice șansă, de baftă și noroc,

de-i pus, cumva, pe roată îndură și oftează,

căci lutul încă-i viață și când îl modelează...

I se sfârșește viața doar când e pus în foc!

De-aceea mă cutremur la gândul că, vreodată,

vreun făcător de oale găsi-va creatoare

luarea de argilă din cimitiru-n care

îmi fac sub brazdă somnul... și tihna meritată.

Bragadiru – 12 august 2016