Balada optimismului regional românesc

 Eugen Laurian

Sus în rai, în cerul șapte, stau de vorbă câteștrei,

voievozi din altă lume și scoborâtori din zei,

trei moșnegi aduși de spate, cu ochi mari, plete cărunte:

Ștefan – domnul, Brâncoveanu... și-Avrămuță – crai de munte.

Trece Domnul pe alături – pas domnesc și fără grabă –

pune-alăturea toiagul, se oprește și-i întreabă:

– Ei, copii, cum vă e traiul...? – îi întreabă-afectuos –

și cum o mai duc ai voștri, cei rămași, acolo, jos?...

Zi-i Ștefane!... Zi-i tu primul... ești mai vechi, aici, la noi...

Zi-i deschis, că, după tine, vor vorbi și ceilalți doi.

– Apăi, Doamne, sărut dreapta... mă bucur să te revăd,

noi, pe-aici, o ducem bine... dar acolo, e prăpăd !

N-am s-o spun pe ocolite că, știu bine, n-are rost,

dar acolo-i jale mare!... Nu mai e nimic ce-a fost !

Am s-o spun mai pe... scurtate:

rău, Doamne, de nu se poate!...

Doamne, nu te supăra,

rău de tot, Măria ta!

Țara nu mai are vlagă

că Moldova nu-i întreagă...

Moldovenii mei cam zac,

nu știu, Doamne, ce mă fac!...

Pân’ la Nistru i-am lăsat

și-astăzi, îi găsesc la mat...

Ieri, ne-nvecinam cu leșii;

astăzi, nu-mi mai văd plăieșii:

jumătate sunt la ruși,

iar un sfert, pe-afară-s duși;

și din cei care-au rămas

sunt, mai toți, în grav impas...

Pe unii, de la Vaslui,

nici o bază nu mai pui

că din toamnă până-n mai

n-au nici minte... și nici grai...

Până nu golesc butoiul

nu-i strângi nici cu măturoiul...

Nu c-ar fi neisprăviți,

da’ sunt toți aghesmuiți

și-au uitat așa ușor

c-au luptat strămoșii lor,

prin asalt după asalt,

și-au învins la Podu’ Nalt!

Atunci nu erau molâi!

I-au învins pe osmanlâi!...

Nici Vrâncioaia, care-o știi,

nu mai face atâți copchii,

și-au rămas, poate-nțelegi,

numai babe și moșnegi,

de n-ai cu cine ara

nici cu cine semăna;

și-ai să vezi, pe țara-ntreagă,

tot o babă și-o pârloagă...

Schimbă Doamne, cum a fost,

lumea asta fără rost...

Adă-mi înapoi răzeșii,

să ne-nvecinăm cu leșii...

Fie, ca la început,

moldoveni și peste Prut,

c-au uitat să mai vorbească

limba noastră strămoșească,

că i-aud vorbind, prin târg,

doar muscala!... Și cu sârg!...

Fă ce-i face... fă ce știi

dar s-avem mai mulți copchii,

că de nu, s-or duce toți,

și-o s-avem... plecați... și morți.

Că degeaba-am tot făcut

până dincolo de Prut,

de la Putna în Hotin

locuri unde să mă-nchin,

să pot să apostolesc

tot neamul moldovenesc...

Cine-n ele să se-nchine

dacă n-om avea pe cine

să lăsăm, în urma noastră,

țara să ne-o moștenească?...

Dacă n-or veni ’napoi

din Chilia-n Dorohoi,

din Galați la Cernăuți

moldovenii mei cei mulți

să facă, din țara lor,

patria răzeșilor,

ridicând, cum am crezut,

tot o sabie și-un scut;

tot o vrere și un braț

de la Nistru la Carpați...

Că, doară, le-am spus așa,

că Moldova nu-i a mea,

nici a mea și nici a lor,

ci a urmașilor lor

până-n veacul vecilor!...

Tace Ștefan amărât;

i s-a pus un nod, în gât...

– Dar prinȚara-Ardelenească, hai, ia spune, măi Avrame,

moții tăi, cei fără țară... moții tăi mai mor de foame?

Spune-mi, cum sunt Apusenii – al pământului tezaur –

că am pus acol’ de toate... și v-am dat și munți... și aur...

și credință... și speranță... și belșug... dar și nevoi,

că de-aceea, câteodată, mai vin alții peste voi

să vă ia și bogăția... și viața voastră zdroabă...

Ungurii și alte nații și-or vedea, acum, de treabă?...

– Poci a spune, Doamne sfinte,

că nu-i rău ca înainte...

Mulțumescu-ți, Dumnezeu,

nu prea-i bine, nici prea rău...

Ba, chiar aș putea să zic

că-i mai bine, doar, un pic,

ca atunci la patru-ș-opt

când necazul ne-a răscopt;

când, cu moții mei din munți,

ne strânserăm așa mulți

și văzând atâta bai

nu le-am zis decât: NO, HAI !

Astăzi, lucru evident,

ungurii-s în Parlament

și mereu pe la Putere...

Și fac bani... și fac avere...

Taie unii la păduri

că te-ntrebi: cât poți să-nduri?...

Doar prin est, pe la Harghita,

mai scot capul și iau bâta;

cum, deunăzi, bunăoară,

om tâmpit, un pierde vară,

cu o minte hăbăucă

spânzurat-a o nălucă...

Chipurile, aș fi eu...

Bătu-mi-l-ar Dumnezeu !

– Lasă, Iancule,-ncruntarea, că le-oi da înțelepciune

și le-oi da și ceva minte... și-or veni și zile bune...

Spune-mi, cum mai e prin Zlatna, prin Abrud și prin Albac,

și prin toată moțănimea... și românii tăi ce fac?

– Apăi, Doamne, în mod cert,

sunt la nemți mai mult de-un sfert,

pe la nemți... la anglicani...

și trimit, de-acolo, bani;

și-ncă-un sfert prin altă zare...

Plecat-au de supărare

că la noi, cum, poate, ști

nu mai au unde munci...

De când mina au închis-o

și speranța ne-au ucis-o,

iar cu aurul din mine

se tot bat, pe el, străinii

să ni-l scoată din păduri

cu otrăvi și cianuri;

că, acum, e tot o rană

pe la Roșia Montană...

Nu știu, Doamne, ce mai vine

dar eu cred că nu-i de bine...

Și-aș vrea, Doamne, să te-ntreb:

noi trăim tot la pohreb

cu amar și-n umilință

și nu avem trebuință,

spre-a spori al nost’ tezaur,

de păduri... de grâu... de aur?...

Schimbă, Doamne, dacă poți,

să-i aduci ’napoi pe moți;

fă ceva de greu să scape,

să ții moții mai pe-aproape,

s-aibă viață Apusenii

și să vină și-ardelenii,

că de-o fi, cumva, vreun bai,

s-am cui a le zice HAI !

– Dar la tine, Constantine, prin Valahia, ce e?

Tot atât de multe jafuri... și scandaluri din orice?

Tot mai vine osmanlâul, ca în propriul califat,

să vă fure, din ogradă, tot ce poate-a fi furat;

să vă ia băieți și fete... târgoveți sau poporani,

și să-i ducă în turcime, să îi facă musulmani?...

Mai voiesc să convertească la credința lor deșartă

pe toți cei ce-s de-altă stirpe?... Să se-nchine, toți, la Poartă

că de nu, vă taie capul, cu călăi și epistați,

cum ați fost, tu și copiii – toți ai tăi, decapitați?

– Cum să spun, eu, Doamne sfinte?...

E mai bine ca-nainte...

Turcul, nu mai e cârmaciul

și nu-i mai plătim haraciul...

Nu mai vine nici cu oaste

că nu le mai stăm în coaste;

stau bulgarii, ca un gard,

între noi și Țarigrad...

Astăzi, nu mai fură fete;

vin, la noi, să se desfete,

pot să spun – n-am vreo nevoie –

merg ele... de bunăvoie!

Că-n Stambul, mai pe tot drumul,

vezi românce... cu duiumul !

Pot a spune că-i mai bine,

și credința ne-aparține...

Nu mai sunt așa haini,

ne lasă să fim creștini

ca ieșiți din samulastră;

ne lasă în plata noastră !

Nu mai vine cu casapul

și nu ne mai taie capul...

Astăzi, avem altă soartă

nu mai mergem noi la Poartă...

Ce să căutăm la ei?...

Le facem, aici, moschei

cu mai multe minarete...

și le dăm... și bani... și fete !

Precum vezi, poți să te-nchini,

nu ne plângem la străini

și nu mai umblăm cu pârul...

Le facem, aici, hatârul !

Nu-i mai batem la Rovine!...

Nu-i așa că-i mult mai bine?...

Cum stăteau cei trei ’naintea Domnului să-i raporteze

ce mai e prin Principate, cu ce-i nou, să-l informeze,

hop, c-apare, dintr-odată, din... neunde, din... te miri,

bucuros, nevoie mare, Tudorel din Vladimiri...

După ce le dă binețe, mai cu rost, mai fără treabă,

se băgă și el în vorbă... Domnul, însă, mi-l întreabă:

– Ia, măi Tudore, de-mi spune... pe la voi e, tot, bucluc?

Ce mai e prin oltenime?... Și pandurii... cum o duc?

– Minunat, Mărite Sfinte!

Mult mai bine ca-nainte

când venirăm toți, ca unu’,

prin opt sute două-ș-unu,

când pandurii s-adunară

să facă ordine-n țară

să eradicăm pohoții

să stârpim fanarioții;

când făcurăm trebi obștești,

rânduială-n București...

Cum le-era grijă de țară

ei, de-aice, nu plecară;

și cum sunt uniți, ca frații,

aduseră-apoi, și alții

și de-atunci nu conteniră,

tot veniră... și veniră...

Dar veniră, după ani,

și cei de prin subteran

cu ochi negrii, de tăciune,

de la mina de cărbune...

Se strânseră tot bazinul

de veniră-apoi cu trinul

și cei treji... și cei mahmuri,

cu mai multe garnituri...

Luară, cu ei, decât

doar un lider, amărât,

de spuneau, mai marii zilei,

că-i „Luceafărul huilei”...

Nu veniră să colinde...

Deci, luară și merinde,

câte-o bâtă năzdrăvană

și, la doi, o damigeană...

Ori chemați... ori nechemați,

nu veniră înarmați,

n-avură nici foc... nici flinte,

dar avură ceva-n minte

că-și luară, buclucașe,

doar ciomege și lămpașe

să îndrepte la cocoașe!

Făcură acțiuni timide

pe la sedii de partide,

dărâmară și Guvernul,

de credeai că e infernul...

Cu-n lider așa ardent,

intrară și-n Parlament,

de cerură, într-o seară,

numai ordine în țară...

Nu spun că fură mascați,

dar fuseră ajutați

și de unii infiltrați!...

În final, vă spui s-aflați

că fuseră lăudați –

culmea-ndatoratului! –,

chiar de șeful statului...

Că au rezolvat probleme

ce duraseră de-o vreme,

cum fuseră-acele corturi

ce tulburară conforturi

prin palate și căsoaie

și făcură hărmălaie...

Dar fură cuminți băieții

că spălară toți pereții

și stătură pe băncuțe

și puseră panseluțe,

iarbă și... coada cazmalei

prin tot centrul capitalei...

Tot așa, din când în când,

mai veneau pe câte-un rând,

cu-n necaz, ori vreo mâhnire,

hopa, iar la cârmuire...

Zece ani acționară!...

Mai târziu li se-nfundară

când, venind spre București

cu-obiceiuri haiducești,

s-opriră la Stoenești

unde Cozma – voievodul –

intonând, mai des, prohodul

nu putură-a trece podul...

Îl protejară juveții

da-l găbjiră-ușor sticleții;

pusă mâna pe luceafăr

ce, de-abia, scăpară teafăr...

Astăzi, dacă fui atent,

văzui droaie-n Parlament;

cum le place să conducă,

mai continuă s-aducă,

vin și alții... și tot vin,

unu’ pe-altu’ se susțin!

Îți spui eu ce nu se știe:

mulți sunt prin isprăvnicie...

Nu mai e ca altădată,

dar stau bine și-n Armată...

Și-n Poliție s-au pus

numai ca să-ajungă sus!

Unii, mai cu performanță,

tare-s buni pe la finanță...

Unul dintre ei, cu bani,

de vreo două-ș-cinci de ani

tot conduce-n abureală

la Banca Națională...

Se dete cu-americanii

și semnează pe toți banii...

Plecară unii pe-afară

dar veniră-aice iară,

că pe-acolo îi puseră

jos de tot... la carieră...

Da... acolo, jos i-au pus,

doar aici sunt la condus!...

Și-uite-așa, cred că jumate,

sunt în vârf... sus... la bucate...

Iar în rest... nu se prea știe...

Doar un sfert la pușcărie!

Lasă, Doamne, tot așa

Lumea asta... n-o schimba!

Las-o-așa, cât o mai ține,

las-o-așa... că-i tare bine!

Cade, Domnul, dus pe gânduri, pus în mare-ncurcătură...

Neștiind ce să mai creadă de-o așa întorsătură,

cată jos, pe plaiul verde al moșiei carpatine,

sustenabile motive hărăzite a susține

judecata celor patru diriguitori de țară...

Cercetând pe îndelete, cu răbdarea-i exemplară,

vede, jos, atâta sfadă... și dezmăț... și umilințe,

dușmănie fără seamăn... și nevoi... și suferințe...

și-nvrăjbiri fără motive, divergențe fără rosturi

pentru câte-o învârteală ori a promova pe posturi...

Dar nu vede cârmuire și nu vede rânduială,

ordine și disciplină, chibzuință, socoteală,

nici rigoare și nici lege... Vede-n schimb prea mulți mișei,

domnii îndemnând românii să se certe între ei;

numai nazuri și năravuri, numai patimi, numai vicii,

pile fără chibzuială promovate prin servicii

fără bază, fără reguli, fără norme sau precepte,

doar cu sprijin și proptele care n-au cum să îndrepte

răul de la rădăcină și metehnele – șuvoi...

Căutând a înțelege rosturi, pilde și nevoi,

stând desculț, privind toiagul, scărpinându-și barba sură

cugetă la toate cele ce sub ochi îi apărură,

vede relele, cu droaia, într-o lume anormală...

Cugetă apoi, în sine: ”bună țară – rea tocmeală!”...

Stă, așa, un pic pe gânduri... Ne găsindu-le vreo vină

le răspunde celor patru cu blândețe lui divină:

- Fiii mei, în țară voastră văd atâta strâmbătate

că nici eu, de-aici din ceruri, nu pot să le-ndrept pe toate!...

Să le spuneți alor voștri ce trudesc acolo, jos,

ce și-au împlântat securea și cuțitul pân' la os,

că de vor o țară bună unde ei vor fi stăpâni,

să aleagă baci la stână doar pe-acei ce-s buni români!

Nu pribegi din alte nații, nici trimiși veniți de-afară

să le strice unitatea și să mulgă biata țară!...

Dacă vor s-o ducă bine, nu-și mai pună nătărăi!...

Să-și aleagă-n fruntea țării nu smintiți și pămpălăi!

Dacă vor să aibă pline visteria și cămara,

să găsească oameni vrednici ce-ar putea conduce țara!

Că nimic în țara voastră nu se-ndreaptă, nu se schimbă

de nu vor vorbi pe-o voce, o simțire și o limbă!

Vă mai spun să le transmiteți să-și păstreze, bună – rea,

unitatea în simțire... Doar aceasta-i va salva!...

Până-atunci, de nu vor tinde să-și croiască un alt drum,

lucrurile-n țara voastră vor rămâne cum e-acum!...

Și de nu vor să priceapă sfatul meu și-al meu cuvânt

soarta lor și soarta țării vor rămâne-așa cum sunt!

Fulgerele despicat-au întuneric de lumină

și-abătut, plecară Domnul pe cărarea lui divină...

Bragadiru – 2 februarie 2016