Farul

Eugen Laurian

Săgeată triumfală împinsă către ceruri

să-i fie mai aproape și soarele și norii,

să poată urmări când trec, în zbor, cocorii

și alte migratoare în lungile transferuri

spre alte țări, mai calde, atunci când iarna vine

cu geruri și zăpadă de-ngheață Delta, toată;

când urlă marea-ntruna, ce, parcă dintr-odată

răstoarnă fundul apei ce nu-i mai aparține.

Înfiptă-n digul sudic, în colț uitat de lume,

acolo unde ziua-și aruncă prima geană,

cotidian, salută a soarelui sprânceană

când, încă, astrul zilei înoată-n val și-n spume.

E-un ochi țintind departe spre marea prea haină

ce-și caută, prin beznă, pribegii și pescarii,

din larguri să-și adune, cu grijă, marinarii

când marea pare-ntoarsă și n-are cin’ s-o țină,

că, sărutând-o vântul cu-atâta insistență,

a-mbujorat-o strașnic... Pierzându-și cumpătarea

își scutură, frenetic, și trupul și visarea

formând berbeci și bivoli în crunta-i violență.

Acesta-i locu-n care își tânguie romanța

faristul ce, odată, privind spre asfințit

mi-a spus, cu întristare și suflet cătrănit,

că-ntâi vede lumina și, ultima, speranța...

Sulina – 19 iulie 2015 

Din volumul ”Gravuri pe suflet” în curs de apariție 

la editura ”Tempus Dacoromania Comterra”, București