Marea, la Sulina

Eugen Laurian

Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină,

cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul;

străină la făptură, dar și la mers străină,

vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul...

E-o luptă inegală între talaz și barcă

în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă

că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă

în colosala luptă dintre pământ și apă.

Se spune, îndeobște, în preajma disperării

că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează

în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării

lăsându-se învinsă de cel ce-naintează.

Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume,

încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri,

doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume

ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri...

Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri

aduse, de departe, din Europa-ntreagă

spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri,

pământuri fără nume din delta pintenoagă.

Sulina – 14 iulie 2015
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017