Istrul

Eugen Laurian 

Călătorind o viață, bătând un continent,

tăind, ca briciul, cale prin rocile muntoase,

și-a adunat putere strângând perseverent

atât cât să-și ascută porniri impetuoase.

Simțind al mării freamăt și tresăltând sprințar,

bătrânul își îndeamnă toți porii la visare...

și numele-i dispare... și undele-i dispar...

și, împingându-și apa..., și sufletu-i dispare.

Ajuns la țărm de mare, la margine de veac,

bătrânu-și pierde capul... și cumpătul și-l pierde...

iar numele și apa, ca-n ultimul atac,

dispar sub vraja mării într-un albastru-verde.

***

Privind sedus de farmec deltaicul sistem

clădit la întâlnirea cu-a valurilor hoardă,

mă-ntreb: cu ce greșit-a, aici, ca-ntr-un blestem,

ca numele... și apa... și sufletul să-și piardă?...

Și iar mă-ntreb, bezmetic, în ultim recviem

la pomenirea morții – pedeapsa lui amară:

de ce-a durat, prin veacuri, misterios poem

când apa lui... de apă a trebuit să moară?...

Mă simt atât de singur, buimac, tăcut, sărac,

neliniștit, în clocot de-atâta-ngrijorare

că, irosindu-și apa și numele de dac,

mă tem să nu-mi împingă și visele în mare.

Bragadiru – 22 martie 2016
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017