Marea, la Sulina


Eugen Laurian

Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină,
cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul;
străină la făptură, dar și la mers străină,
vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul...

E-o luptă inegală între talaz și barcă
în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă
că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă
în colosala luptă dintre pământ și apă.

Se spune, îndeobște, în preajma disperării
că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează
în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării
lăsându-se învinsă de cel ce-naintează.

Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume,
încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri,
doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume
ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri...

Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri
aduse, de departe, din Europa-ntreagă
spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri,
pământuri fără nume din delta pintenoagă.



Sulina – 14 iulie 2015
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Lăsați-mă ce sunt!...

Inevitabilii tembeli

Adolescență, cu lampas la picior