Coliba carpatină

Eugen Laurian

Cu ușa dată-n lături, ca pentru-a invita

pribegi venind de-aiurea, grăbiți, să-ți treacă pragul,

acolo de-i aduce hazardul ori drumeagul

spre-a-și redresa vigoarea și mintea, a intra...

Nu ți-ai făcut ’năuntru nici vatră, nici cuptor,

ci, doar, o mică iesle în singura odaie

ce-i, dacă oboseala sau frigul mă îndoaie,

palatul cel mai sigur și mai odihnitor.

Nu ai în tine-avere ori lucruri fără rost,

ci, doar, însingurarea și liniștea deplină...

Dar ai atâta spirit și inimă creștină

încât în tine-i Domnul!... Și sigur adăpost.

Căciulă adormită în raiul carpatin,

menită să vegheze al vremurilor treacăt,

stai fără priveghere, împrejmuiri sau lacăt,

înfiptă-ntr-o costișă ca ofu-ntr-un suspin.

Cu straja de pe creștet, a munților tăcuți,

ești, peste generații, prin ani, prin anotimpuri,

simbolul dăinuirii prin aprigele timpuri

când vin, cu spuza vremii, tot felul de ”virtuți”...

Trăind spre veșnicie, cu Dumnezeu vecină,

păstrând mereu în tine și inimă și datini,

să stai de strajă țării, sub vremi să nu te clatini!...

Rămâi cum ești și-n veacuri, colibă carpatină!

Fundata – 28 august 2015
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017