Mântuire prin alb

Eugen Laurian

Ce bine că ninge!... E ca-ntr-o poveste

în care arhangheli ne seamănă veste

prin fluturi de apă – comori de dantele –

în care-s pictate, cu aripi de stele,

nebune speranțe în pacea divină

ce-n cerul de iarnă-i o prim-balerină

ce-mprăștie-n lume, plutind în tăcere,

noiane de datini, de fulgi, de mistere...

Ce bine că ninge!...

Cum ninge afară cu fulgi cât o lume

ce-acoperă-n tihnă, în albe costume,

pădurea din zare, copacii de-aproape

cu albe speranțe atât cât să-ngroape

tot răul din lume, și răul din oameni,

și răul din suflet, din gând și din snameni,

e semn că natura, pe vaste întinderi,

încearcă să-ndrepte barbare deprinderi...

Ce bine că ninge!...

Cât ninge... și ninge!... Ce albă dovadă

că-mbracă pământul salubră mesadă

s-acopere case, să-ascundă gunoaie,

pe noi să ne-ngroape cu rele – puhoaie! -

s-ascundă, spre taină, moravuri ostile,

să scoată din oameni purtări imbecile,

orgolii din suflet, năravuri din fire,

să curețe lumea de nelegiuire...

Ce bine că ninge!...

Ce ninge afară!... E bine că ninge

că poate ninsoarea mă poate convinge

c-aduce cu sine, prin dumnezeire,

și-un nou început: Prin alb – mântuire!...

Cât ninge... și ninge... și nu se oprește,

aproape că-mi vine să-ntreb nebunește:

De ce, Domn al Lumii, când albul coboară,

nu ninge și-n noi când ninge afară?...

Ce bine că ninge!...