Minunea lumii
Eugen Laurian
În a șasea zi de muncă, așteptându-și un
repaus
pentru inimă și suflet, pentru brațe, pentru
gând,
Cel Atoate-Ziditorul, mângâind un boț plăpând,
cercetându-și Universul și văzând atâta haos,
chibzuind asupra Lumii, a decis să-și împlinească
visul de-a crea și viață... Viața și maternitatea
pentru-a Lumii dăinuire... Implorând sacralitatea,
a luat cu grijă lutul și-a-nceput să-l
plămădească...
Cum trecea atâta vreme, se-auzi din Cer o șoaptă:
- Cu
ce, Doamne,-Ți umpli Timpul după-atâta chin și muncă?...
Lasă-ncolo
boțu-acela!... Lasă-l pacostei!... L-aruncă!
Ia-Ți
mai bine-o zi zăbavă după trudă, după faptă!
N-a răspuns la provocare... Și-a continuat misiunea
stăruind pe amănunte mai asiduu, mai atent
la detalii și la taine, la bun gust,
rafinament
și la toate celelalte ce alcătuiau minunea.
Se-auzi din nou prin Ceruri pizma și nedumerirea:
- De
ce, Doamne,-Ți mai pierzi
vremea cu nimicuri, cu detalii?
Ia-Ți
mai bine-o zi hodină după cazne și travalii
că
oricum făcut-ai Lumea!... Împlinitu-Ți-ai menirea!
Amplă, vocea nemuririi detună în toate cele:
– Nu
e gata pân’ nu-i gata Ea – mirabila comoară!
Ea-mi
va duce mai departe toată munca temerară
și
pe firavii ei umeri va sta rostul trudei mele.
Șoapta iar argumentează: – Faci și lucruri inutile
care-mi
macină răbdarea pe
când Lumea e completă;
și
ce-Ți ia atâta vreme modelând o siluetă
când
făcut-ai Lumea-ntreagă în doar cinci... ori șase zile?...
–
Gând rebel vorbind aiurea, ce fac eu e-un lucru sfânt;
e-o
minune ce fac astăzi și e opera supremă
și e
ultima din toate... E a Lumii diademă
și e
cea mai importantă și din Cer..., și pe Pământ !
Dacă-ai
ști care Mi-e planul și-ai vedea proiectul Meu
n-ai
mai spune că-Mi pierd timpul cu nimicuri și cu fleacuri,
ai
vedea minunea vie ce va dăinui prin veacuri
și
prin care omenirea va ținti spre Dumnezeu.
–
Cum de ți-a trecut prin minte o asemenea idee
să compui
așa miracol..., să creezi minunea-n Lume?...
Și
cum, Doamne, o s-o cheme?... Trebuie să-i dăm un nume!
– O
să-i spunem, pur și simplu, – zise Domnul – că-i femeie!
– Scuză-mi,
Doamne, insistența..., neștiința-mi maniacă,
dar persistă
întrebarea, teama și nedumerirea...
Care-i
rostul ei în Lume ce i-l dă Dumnezeirea?...
Ce
va ști sărmana fată?... Ce e-n stare, ea, să facă?...
– O
să facă musai totul, cu bun gust și acribie,
va
cunoaște-n amănunte munca, viața cu de toate,
tot
ce mișcă-n Lumea asta, chiar și toaca-n cer când bate,
iar
din cele pământene doar un lucru n-o să-l știe!
Bunăoară,-a
mea minune o să știe și-o să poată
cu-n
sărut să bandajeze toate rănile din Lume,
are
darul procreerii, nașterea o să-și asume
și
copiii să-i educe... și să-Mi fie devotată.
Cu
un zâmbet să-ncălzească orice inimă-mpietrită;
mângâind
cu două vorbe să alinte doruri frânte,
va
putea să lumineze..., orice soartă să-o descânte...
Are inimă
și suflet... și o minte ascuțită.
Va
trăi cu dăruire în credință și-n asceză...
Ale
Lumii rele, toate, ști-va să le îmblânzească...
Va
proba atâta spirit ca nebuni să domolească
și
va fi biruitoare în lucrare... și-n geneză.
Va
putea să schimbe Lumea cu o vorbă sau cu-o șoaptă
și
din ochi să privegheze la nevoile mulțimii...
Are-n
grija ei pe toate..., are darul profețimii
și
pe toate le prevede... O să fie o-nțeleaptă!
Va
păstra graiul și limba, viața și perpetuarea,
rânduielile
din casă și-obiceiuri să păstreze,
să
gătească și să spele, liniștea s-o garanteze,
însă
mai presus de toate..., să-Mi continue lucrarea!
Dar va
fi între ființe precum mielul între cîini!...
– Va
putea să facă astea toate ce mi Le-ai descris?...
– Va
putea!... Și le va face că așa îi e prescris,
doar
cu mintea-i înțeleaptă și... cu cele două mâini!...
– Ăsta-i
chinul de pe Lume!... Oare-așa să-i fie datul?...
Cum
să facă toate astea? Va putea, ea, să gândească?...
– Va
putea!.. Mai mult de-atâta, va putea să-nfăptuiască
toate
cele ce-și propune, mult mai bine ca bărbatul
că e
mult mai răbdătoare, mai abilă, mai tenace,
mai
puternică, mai tare, și cu mult mai rezistentă,
plină
de cucernicie, zâmbitoare permanentă
și
cu zâmbetul pe buze, ceea ce-și propune – face!
– Are-atâta
frumusețe și-i atât de-ncântătoare,
dar
e mult prea costelivă... și e mult prea delicată!...
Uite-aici,
sub geana dreaptă, i-a ieșit, bat-o s-o bată!,
i-a
ieșit un bob de rouă... Cred că asta-i o eroare!...
–
Nu-i eroare ce se vede!... Lacrimă-i, în
devenire...
– Și
la ce îi folosește boaba mică, îngerească?...
– În
atâtea situații de trăire sufletească,
ea
prin lacrimi își exprimă starea ei de mulțumire...
Lăcrimează
la durere, la minciuni și disperare,
la
tristeți, singurătate, supărări și dandanale;
tot prin
lacrimă-și exprimă bucurii primordiale,
lăcrimează
la iubire, patimă și... încântare.
– Cum
să știe omul simplu care-i starea ei de bine
dacă
tot prin lăcrimare e și răul..., e și cerul?
–
Asta o să-i fie taina!... Și-i vor dezlega misterul
numai
cei cărora fata a decis că le-aparține!
–
Te-ai gândit la toate, Doamne, de-ai creat așa minune!...
De-aia
zăbovit-ai molcom pe la suflet și la frunte
și-ai
pierdut atâta vreme cu chestiunile mărunte...
S-o
creezi fără cusururi..., fără nicio slăbiciune...
– La
atâta perfecțiune are, totuși, o lacună!
– Și
de ce ai acceptat-o?... De ce, Doamne, i-ai lăsat-o?...
– Nu
doar că am acceptat-o!... Chiar Eu, Însumi, i-am creat-o
pentru-a
fi printre ființe vietatea cea mai bună!
–
Tot n-am înțeles defectul... Care-i hiba ei, anume?
–
De-a nu-și ști însemnătatea, forța, binecuvântarea,
care-i
e capacitatea, importanța și valoarea...
Niciodadă
n-o să știe!... Dac-ar ști, ar face-o Lume!
Simultan,
pe tot Pământul, mila Mea vă va pătrunde,
dar
va fi mai greu, se pare, ca să-Mi demonstrez prezența,
de-aia
am creat FEMEIA!... I-am dat toată competența
să
mă reprezinte-n Lume permanent, pe orișiunde.
De-aia-ți
zic, și ține minte!,-n Lumea ce-am făcut-o Eu
nu bărbatul, ci femeia e
creația divină...
Nu bărbatul, ci femeia este opera
deplină
ce va duce mai departe ce creat-a Dumnezeu!
Ca să fiu, Eu, pretutindeni!...
Unde-s ele sunt și Eu!
Bragadiru – 8 martie 2018
Comentarii
Trimiteți un comentariu