Amurg
Eugen Laurian
Călătorind
mereu înspre amurg
constat
că-mi face bine înserarea,
că-s
mai amic cu timpul și răbdarea
când
văd, tiptil, cum ani întregi se scurg.
Cu
pași preciși, mai iuți sau mai înceți,
de
asfințit mă simt tot mai aproape
și
cum pricep că nimeni n-o să scape
mă
las în seama nobilei tristeți.
Dar
cum nu scrie, ce va fi,-n vreo carte,
sfidez
și rânduieli și algoritm;
păstrez
al nepăsării sigur ritm
fiind,
de răsărit, tot mai departe.
Chiar
de nu pot să mă opresc din zbor
spre-un
infinit mai ’nalt decât pământul,
eu
mă împac cu soarta și cu gândul
că
asta-i scris pe fruntea tuturor.
Dar
lupt să-nving în cel din urmă meci
al
îndârjitei coase ne-mblânzite
că
prea și-a formulat păreri pripite
gestionara
ultimei poteci.
Împleticiți,
când pașii mei parcurg
chiar
ultimele trepte către Marte,
de
răsărit fiind tot mai depatre,
alerg
tot mai aproape de amurg.
Dar
pân-atunci eu nu-mi fac griji, deloc,
și
vă invit la marea sărbătoare
să
închinăm un strop spre stele căzătoare
că
vin, mai am în beci..., un poloboc
din
care, strașnic, voi, amicii mei,
să
toastați cu mine, împreună,
când
moartea va zâmbi, chiorâș, la lună
că
sete îi va fi, precis, și ei.
Bragadiru - 10 octombrie 2018
Foarte frumos!
RăspundețiȘtergereChiar dacă „rezistența” apreciază poemul, mi-e frică de ce va spune „șubrezenia”.
RăspundețiȘtergere