Octombrie

de Eugen Laurian

De ce pătezi zenitul cuprinderii albastre

cu falduri de-ntristare ce plâng, din când în când,

și obturezi, vremelnic, un soare șchiopătând

ca să-ți impui pecetea pe sufletele noastre?

De ce-mi pictezi pădurea cu galbene nuanțe

pe infinite frunze de-un verde zâmbitor

împrăștiind tristețea pe-ntreg obrazul lor

în tânguitul jalnic al ultimei romanțe?

De ce-mi stresezi privirea și arborii mi-i scuturi

de infinite daruri ce dorm pe-al frunzei limb

și-mi hărțuiești câmpia anticipând, în schimb,

o vagă promisiune de albe așternuturi?

De ce-mi îmbraci copacii în pardesiu de toamnă

cât, încă, frunza-i vie și tremură ușor?...

Nu-ți este frică, oare, de răzbunarea lor

când vocile pădurii la moarte te condamnă?

De ce-mi fardezi lăstarii cu tentă ruginie

când ei nu știu ce-i toamnă, nici iarnă cu ninsori?...

De ce le-azvârli pe chipuri o mie de culori

modificând-mi codrul cu-atâta barbarie?

De ce-mi gonești mulțimea de voci înaripate

spre negre continente, în jale și pustiu,

zburătăcind aiurea, pe-al iernii bidiviu,

doar nesfârșite cârduri de ciori îndurerate?

De ce-mi aduci furtună prin deplasări de fronturi

aduse din Atlantic să schimbe-al toamnei mers

și, îngroziți de spaima cumplitului demers,

să-mi hăituiești cocorii spre alte orizonturi?

De ce îmi biciui marea cu-ncrâncenate vânturi

ca vara să-și arunce și cel din urmă fald

al rochiei purtate pe coapsa-i de smarald,

izbind îmbrățișarea de ape și pământuri?

Ei, pentru toate-acestea te cert în gura mare

și-am să te-oblig, fițoaso, din calendar să pleci

să nu-mi mai bântui gândul cu norii tăi buieci

și inima să-mi sfârteci de-atâta dezolare.

Dar pentru că de-o vreme îmi fermentează vinul

și mi-ai umplut cămara te-ngădui, rea cum ești,

să-mi ții iar companie la chefuri și povești

cât timp cocorii-și cântă, în zborul lor, suspinul.

Techirghiol – 30 octombrie 2018