Berbecul-baci și câinele bilingv

(Pamflet adresat unor minți bolnave ce au semnat, nu de mult,

un răvaș prin care cer „independența Ardealului”.)

de Eugen Laurian

Organizat de-o minte dobitoacă

spre-a se distra și timpul să-i mai treacă,

se disputa un dârz și aprig meci

în care viguroși și ne-nfricați berbeci

își disputau supremația pe toloacă.

Partida avea clenci și mare miză...

De-aceea-acum, în ultima repriză,

se tot izbeau și se sforțau, să se răstoarne,

berbecii blonzi cu cei bruneți, a căror coarne

nu acceptau să se sfârșească meciul c-o remiză.

Pe când berbecii se sforțau demențial,

lătrând bilingv, un amărât de câine

a prevenit că, iarăși, de pe deal

veni-vor, ne-ndoielcnic, chiar de mâine

lihniții lupi poftind la cașcaval.

La câtva timp, pe la apus de soare,

fiind de strajă-n margine de luncă

(unde-și avea marcantul loc de muncă)

un alt Grivei s-a speriat atât de tare

de-a lupilor amenințare

încât a început să latre-n gura mare

amestecând, bolborosind cuvinte

de ne-nțeles nici pentru cea mai brează minte.

Nepricepând semnalul lătrăturii,

mioarele, brunete dar și blonde,

(de felul lor, puțin prea pudibonde)

simțind, pe pielea lor, arsura mușcăturii

n-au mai putut să-și pună lacăt gurii

și-au început să behăie în grabă.

S-au alertat și paznici și berbeci

care, contrariați, uitându-se la meci

n-au priceput din ce-auzeau, o boabă

și... și-au văzut, în felul lor, de treabă.

După o vreme de acută hărmălaie

în care nu puteai deosebi dulău de bucălaie,

distinsul baci, berbec – aș putea zice! –

gândindu-se că atmosfera-i prea „de oaie”

s-a hotărât, urgent, să se implice:

- „Ce zbiară alea, colo jos, la strungă?...

S-au bolunzit?... Ori poate-s într-o dungă

de țipă fără rost, acum, spre seară,

când toate oile la muls coboară?...

Și fac așa de mare tărăboi

de parc-ar fi muieri... și n-ar fi oi!

Ar trebui să fie aspru dojenite!...” –

a izbucnit berbecul-baci, pe negândite,

mâhnit că i-au stricat plăcute rosturi

știind că importantul meci

dintre berbeci

era transmis pe TVR și alte posturi.

Ieșind afară din comarnic,

bătrânul baci s-a chinuit zadarnic

să înțeleagă rostul lătrăturii

din care pricepuse, când în când,

semnificația vreunui cuvânt

ce speriase-atât de groaznic

stăpânele behăiturii.

-       „Ce-ai spus acolo, amărâte paznic?...

Ce poznă ai făcut, ori ce trăsnaie

de-ai speriat mioarele atât de groaznic

și-ai provocat atâta hărmălaie

că nu zăresc nici laie, nici bălaie?...”

-       „Am spus, mărite și-nțelepte baci,

că lupii dau ocol, în jurul stânii,

și nu pot alerta nici straja, nici stăpânii

că tu, cel mai iubit dintre cârmaci,

ai strâns în jurul tău atâți ortaci

ce trebuiau să aibă grija stânii...

Și-uitându-vă de-atâta timp la meci

voi nu mai știți nimic de oi... nici de berbeci!”

-       „De ce-ai lătrat așa neclar, să nu-nțeleagă

nici oaia înțeleaptă, nici cea bleagă?...

Să poată alerga care-ncotro

să nu le șterpelească lupii, la angro...

Să scape de atac, chiar turma-ntreagă,

și oaia sănătoasă... și oaia cotonoagă.”

-       „Am încercat, dar am primit poruncă,

de la distinsul domn arbitru

(ce s-a recomandat a fi Dumitru

atunci când a ieșit din luncă!),

să fac ce-oi ști, dar să nu latru

decât bilingv, ca să priceapă bine

și oile brunete și oile blondine,

c-așa se cere, musai, la teatru...

Că meciul ăsta-ntre berbeci

va fi mai mult teatru, decât meci...

Mi-a spus că chiar mata l-ai invitat

tocmai acum, când soarele-i la scăpătat,

să arbitreze cel mai tare meci

dintre bălai și tuciurii berbeci.

Așa că, am lătrat... cum am lătrat!...”

-       „De ce, de la lătratul tău firesc te-ai abătut

și-ai hămăit, nebun, pe două voci

încât nici eu, berbecul-baci, n-am priceput?...

Cum ai putut așa gâlceavă să provoci?...

Dar cum de-ai învățat atâtea limbi

ce te-au făcut lătratul să ți-l schimbi?...”

-       „Demult, demult, când au venit la noi

câțiva berbeci și tot pe-atâtea oi

să ceară dreptul de șezut în păscătoare,

iar dumeata berbecul-baci ai acceptat

să stea cu noi, că loc era îndestulat,

la câtva timp, mergând l-adăpătoare

pe una dintre multele poteci,

m-au acostat câțiva străini berbeci.

Mi-au spus, stăruitor, și nu o dată

c-aici și iarb-ar trebui să știe

să le vorbească limba lor cam nașparlie

pe care o găsesc și dificilă... și ciudată.

Și mi-au cerut să latru-n limba lor.

Eu n-o știam și nu-mi era ușor

să-nvăț rapid, așa de grea, o nouă limbă.

Dar cum și vremurile se mai schimbă

și-au apărut, din ce în ce mai mulți,

berbeci străini – copii, dar și adulți –

ce nu știau o vorbă pământească,

a trebuit să-nvăț și păsărească.

La câtva timp, în anul ce-a trecut,

și oile străine mi-au cerut

să le vorbesc în graiul lor, cam gutural,

ce-a început să se propage-aici, pe deal,

încât am stat și-am cugetat profund.

Mi-am zis că, dacă n-am să latru cum mi-au spus,

am să mă văd încet, încet, exclus

din ceata câinilor de apărare...

Că neștiind mai multe limbi n-am să mai corespund

imperativelor de perfecționare

și o să zbor din schema stânii, de-ncadrare.”

-       „Ia, latră tu, acum, în limba noastră

ca să-nțeleagă bine orice oaie,

că-i mult prea multă hărmălaie

și situația e cam albastră!...

Că, poate-așa te-or înțelege câinii

pe care i-am postat, expres, în jurul stânii

să aibă mare grijă de mioare...

Și noaptea toată să-mi păzească stâna

cu tot avutul ei – cu brânza, carnea, lâna –

și, chiar, din zori de zi pân’ la apus de soare!

Să facă bine javrele, potaie,

să liniștească iute orice oaie

și să-ntroneze ordinea în stână

că nu zăresc nimic, de praf și de țărână!...

* * *

Dar mai apoi, când s-a depus tot praful

(cel înadins săltat, să se ascundă jaful!)

și s-a putut zări ce mai era prin strungă,

berbecul-baci a reușit să vadă,

cu o privire tâmpă, îndelungă,

a neghiobiei lui dovadă:

dezastrul ce domnea pe-ntinsul stânii...

(Că jos zăceau, ucise, și oile... și câinii...)

Departe, către marginea pădurii

putu vedea cum lupii (negrii-n cerul gurii!)

mânau mioarele, grăbiți, către zăvoaie

având, chiar fiecare, alături, câte-o oaie...

Le apucase zdravăn, hotărât,

și le-aplicau, din când în când, o lovitură

bătându-le, la fund, cu coada sură,

ținându-le, sever, cu colții-nfipți în gât.

Chiar și distinsul domn arbitru,

ce n-avusese timp să se despoaie

și, încă, travestit fiind în oaie,

hoția dirijând de la pupitru,

fugea, și el, alături c-o țigaie.

A început berbecul-baci a cugeta,

analizând desfășurarea furăciunii:

cum au putut veni lupii, ca hunii,

să prade tot ce se putea prăda

doar sub acoperirea groaznic-a minciunii?...

Analizând, din cornul drept în cornul stâng,

cum au acționat tâlharii și păgânii

de-au ras aproape tot cuprinsul stânii

din cauza dulăului nătâng

ce a uitat

și propriul lui lătrat

și-a hămăit, în alte limbi, alarma

că nimeni n-a-nțeles ce presupune larma

și, astfel, s-a lăsat

cu cel mai crunt asasinat,

și mari vărsări de sânge.

A plâns berbecul-baci... A plâns și a oftat...

Apoi, când a-ncetat a plânge,

cu inima rănită și mintea de pe urmă

a adunat ce-a mai rămas din turmă:

berbeci, și oi, și miei, și câini...

Și, încercând, cu amândouă mâini,

să-și liniștească obștea suferindă  

(ce nu putea din of să se desprindă),

a glăsuit să îl audă toți:

berbeci, și oi bătrâne, și nepoți,

și toți rămașii-n viață... Chiar și câinii

ce-au străjuit degeaba-n jurul stânii...

-       „Am să vă spun, și să luați aminte!...

Nu-mi pasă limba-n care pașteți colțul ierbii,

nici cum vă creșteți pruncii și imberbii,

nici ce islaz vi l-ați avut sorginte,

nici cât și cum vă-mpreunați cuvinte

sau cum vorbeau ai voștri, foștii,

nici limba-n care vă-njurați, ca proștii...

Mă întristează îndărătnicia voastră

de-a nu dori să glăsuiți ca noi

să ne-nțelegem la necazuri și nevoi,

dar și la bucurii, aici, în stâna noastră.

Căci nu contează – am să vă spun, ca să se știe! –

dac-ați venit, din munte ori câmpie,

de-ați apărut din est, din vest, din sud, din nord,

aici, pe deal, la bordul stânii...

Dar dacă ați urcat la noi, la bord,

o să vorbiți aici și limba pâinii

pe care ne-o oferă, zilnic, sfântul

și apa... și pădurea... și pământul!...

Și de-ați venit să pășunați aici

unde-ați găsit o iarbă mai aleasă

și ceru-i mult mai plin de rândunici

și apa-i mult mai dulce ca acasă,

unde erați în transhumanță și calici,

din capul vostru cel brăzdat de licurici,

încețoșat de-ai voștri zgândărici,

vă cer, tâmpeniile să vă iasă!...

Vă cer să vă-nvățați mieluții limba stânii,

ca să priceapă bine orice oaie,

să se-nțeleagă neagră cu bălaie

atunci când năvălesc, din lunci, păgânii

și e prăpăd... și latră câinii!...

Și dacă fi-vor îndărătnici unii

și-or refuza, anume, să vorbească

în limba noastră, veche, pământească,

ce-i limba strămoșească a pășunii,

spuneți-le pe șleau să înțeleagă-odată

că lupii de-or veni să-i ia de beregată

vor supraviețui din ghearele furtunii

doar cei în stare, musai, să socoată

că le-au zburat din cap toți gărgăunii!

Iar de-om pieri cu toți – berbeci și oi –

din cauze de limbă și sorginte,

pe-ntregul deal s-or aduna morminte

ce-or aminti c-am fost, cândva, pe-aici și noi,

acei ce n-am avut nici suflet și nici minte.

Și peste ani, de n-o mai fi picior de oaie,

nici câini, nici baci, nici laie, nici bălaie,

veni-vor alții, musai, peste noi

și-or împământeni pășunea toată,

ce-a fost din vina noastră-abandonată,

cu lupi, cu râși, cu vulpi... sau chiar cu boi”.

București – 18 octombrie 2018