Cârja nației

de Eugen Laurian

În ritmuri de paradă

o cârjă lung oftează

purtându-și, greu, necazul...

Și-i biciuie obrazul

arsura de zăpadă...

Dar, dârză, defilează.

Tăcută-i și supusă,

mereu încovoiată

și-n pragul disperării...

Din pricina dotării

de spate-i mult adusă

și merge cocoșată.

În glas de tamburine

unirea-și celebrează

slăvindu-și tricolorul...

Și lui îi dă onorul,

c-așa i se cuvine!!!...

Și, dârză, defilează!

Rănită la picioare

în crâncene războaie

abia de-și ține pasul...

Și cugetă... Impasul

de tristă cârjă doare...

Dar, dârză, nu se-ndoaie.

Pășește, dă onorul,

cu greu înaintează

privind către tribună...

Și-n marșul ce răsună

sărută tricolorul...

Și, dârză, defilează.

În timp ce spectatorii

aflați pe trotuare

o văd ca izbăvire,

c-o altfel de privire,

de sus, cârmuitorii

o vor tăcută mare

smerită și umilă,

supusă, aplecată,

și doar de șmotru bună...

Doar lor să se supună,

cuminte și docilă

și cât mai cocârjată!...

Cu moartea – o arvună

ce-i stă mereu de pază –

cuminte, ia poruncă...

Dar ochii-i goi aruncă

săgeți înspre tribună...

Și, dârză, defilează...

Văzându-i pe mai-marii –

trufie și emfază! –

gândește pentr-o clipă:

„Ce falnică echipă!

Ce sus stau panglicarii!...”

Și, tristă, defilează...

Privindu-și, slab, piciorul,

își ia, să se-ntremeze,

pe Dumnezeu complice:

„Cuvine-se – își zice –

eu să primesc onorul

și ei să defileze!”

De scârbă, parcă-i vine

din rând să evadeze

și să le bată-obrazul...

Își spune-n gând necazul

și-abia de se abține

să nu mai defileze...

Și, totuși, defilează...

București – 1 Decembrie 2018