Ce rău era...
Eugen Laurian
Nu te-am zărit deși eram aproape
și îmi striveai, în ochi, pupila toată
și-n gândul meu zburdai nevinovată...
Departe de-ai fi fost, mi-erai sub pleoape.
Te-am pipăit cu genele pudrate
de veșnicia dorului pierdut
că te-am zărit, deși nu te-am văzut,
zburdând prin dorurile-mi spulberate.
Sub tâmpla mea zvâcneai necontenit
bătând o toacă-n slujba de vecernii
și mă ardeai cumplit cu focul iernii
incinerând zăpezi în om sfârșit.
Te-am căutat, nebun... Nu te-am găsit,
pierduți fiind în iarna timpurie
pe-o aripă de vânt trezind urgie...
Și m-ai văzut... și nu ne-am întâlnit!
Ne-am despărțit când nu ne-am cunoscut...
A fost ca o părere aruncată
de-un Cupidon rămas fără săgeată
visând și el amorul absolut.
Ce bine-a fost că nu ne-am cunoscut!...
Ce rău era să nu ne fi-ntâlnit!...
Bragadiru – 8
ianuarie 2019
Vesnica dilema a omului care crede sincer in ceea ce crede cu adevarat. Dorim absolutul in lumea reala (finita), dorim a spera in linistea interioara, dorim chiar ceea ce pare imposibil. Este o vesnica dilema...
RăspundețiȘtergere