Desculț, pe iarbă
Autor: Eugen Laurian
Călcam covorul moale, desculț, precum nebunii
când o idee sacră, prinzându-mă de umăr,
mi-a glăsuit în șoaptă: „Prin
pașii-ți fără număr,
pășind pe iarba
crudă, prin ea, săruți străbunii”.
Străfulgerat de glasul din lumea ancestrală
am perceput povața ca sfântă datorie
și dau de-atunci sărutul strămoșilor din glie
călcând pe colțul ierbii, smerit, cu talpa goală.
Și tot de-atunci, pe iarbă, îmi număr bine pașii
să văd a câta spiță sărutul meu ajunge...
O altă-nchipuire în tâmplă-ncepe-a-mpunge:
„Când fi-vei cu
strămoșii, te-or săruta urmașii?”
Surprins de întrebare, am încercat să-ngân
cuvinte aiurite din mintea hăbăucă...
Același gând năstrușnic m-a străbătut – nălucă:
„Depinde câte urme din drumul tău rămân!”
Bragadiru – 14
aprilie 2020
Superb. In viata tot ceea ce faci este pentru ca asa esti. Nu faci nimic cu gandul ca vei fi macar pomenit in dialogurile urmatorilor. Sa faci sa fie bine...si...atat
RăspundețiȘtergere