Copacul

Eugen Laurian

M-am lipit de el, puternic, și l-am strâns, intens, la piept...

(nici, măcar, nu apucasem să îi cer vreo aprobare !)

cum, în lumea lui, nu știe ce e aia supărare

m-a primit, cu-ngăduință, și-a șoptit, încet: – Te-accept !

M-a primit, nu cald... nu rece..., doar cu brațele-aplecate

peste trupu-mi... peste suflet... peste gându-mi răvășit,

parcă-a spune, în tăcere: „Fiule, bine-ai venit !

Te-așteptam de-atâta vreme... stai și cugetă, socoate !”

N-a-ntrebat pe cine caut, cine sunt, ori de ce zac...

nici, măcar, dacă mi-e foame... de-s bolnav, ori sănătos...

N-a părut că-ar vrea să știe de-s ateu... ori credincios,

nici de ce îl strâng în brațe... de ce plâng... ori de ce tac.

N-a cerut să-i dau detalii de-s murdar, ori de-s curat,

despre anii trudei mele, despre sufletu-mi pustiu;

dacă-s om întreg la minte, dacă-s mort, ori dacă-s viu...

N-a poftit nimic din toate... Doar atât, m-a acceptat !

L-am ținut, timp mult, în brațe, ca-ntr-un semn de întrebare

încercând să-i simt făptura și cu genele-mi plăpânde...

M-a atins, încet, pe creștet doar cu palme tremurânde

într-o dulce mângâiere... un alint... și-o-mbărbătare.

M-a luat, ușor, de mână... m-a condus pe-o cărăruie

până-n inima pădurii unde,-n vis, mi-a arătat-o...

Desfăcându-mi, apoi, pieptul, inima mi-a prelevat-o

așezându-i, înăuntru, suflet nou, ca-ntr-o gutuie...

Alte brațe mi-au prins capul, înadins bătut de vreme,

deschizându-l în coloane și fâșii – un fel de scânduri –,

a dereticat prin colțuri și l-a curățat de gânduri,

de nevoile acute... și de griji... și de probleme...

Și-a întins, apoi, o mână peste gene-nlăcrimate

și mi-a refăcut privirea speriată, temătoare...

Închizând, sub greaua-mi pleoapă, o nădejde-mbietoare,

desenând, pe chipu-mi palid, două sfredele-agitate,

a luat, pe urmă, gându-mi și l-a pus în rezonanță

cu-a mea nouă-nfățișare ...și-a mea nouă conștiință...

A suflat asupră-mi duhul... m-a făcut, din nou, ființă

și m-a prins, apoi, de suflet... și-a turnat, în el, speranță.

S-a uitat, atent, în ochii-mi speriați și temători,

și, simțind impulsul vieții din adâncul miez al humei,

a-nceput să mă învețe vechiul echilibru-al lumii:

– Să știi, fiule, de-acuma... cu cât urci... cu-atât cobori !

Bragadiru – 18 noiembrie 2015

Din volumul ”Calea spre sapiență”, 

publicat la editura Favorit, București, 2016.