Altminteri


Eugen Laurian 


Chiar dacă cinstea și onoarea s-or risipi sau vor pieri,
să fii cinstit oricând, oricum!... Altminteri ce vei deveni?...

Chiar dacă ce-ai zidit o viață vor dărâma alții-ntr-o zi,
să construiești oricum, oriunde!... Altminteri cine-ar construi?...

Și dacă-având înțelepciune toți oamenii te-or gelozi,
s-aspiri oricum la-nțelepciune!... Altminteri cine-ar mai gândi?...

Chiar dacă oamenii – neoameni ca brutele s-or comporta,
tu să le ierți oricum purtarea!... Altminteri cine-i va ierta?...

Chiar dacă binele de astăzi va fi văzut de mâine rău,
continuă să faci doar bine!... Altminteri nu te-ai duce-n hău?...

Și dacă nu va fi de-ajuns tot binele spre-a-ndestula,
dă-i lumii tot ce ai mai bun!... Altminteri cine îi va da?...

Chiar dacă mâine fericirea în jurul tău n-ar chicoti,
s-aspiri mereu la fericire!... Altminteri ce-ai mai năzui?...

La urma urmei tot acordul nu-i între tine și vreun zeu,
ci toată armonia este doar între om și Dumnezeu!

Așează-ți deci, la temelie onoarea, cinstea, bunătatea,
că asistați la-ntreg procesul doar tu și, doar..., Divinitatea!



Bragadiru – 7 martie 2016
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Adolescență, cu lampas la picior

(melancolie destinată colegilor de liceu militar, la 50 de ani de la absolvire) Eugen Laurian Visez la clipa-n care, îmbătrânind mereu, voi deveni, o noapte, elevul de liceu când inocența-n sine mi-era bun adăpost; iar eu să fiu același, așa cum am mai fost... Să mi se-aducă masa și eu doar să mănânc... Dup-un program de seară să cad în somn adânc iar către dimineață să nici n-aud chemarea; plantonul de serviciu strigându-mi: ”Deșteptarea!!!” Să pot urca pe dealuri, s-ajung iar pe Rarău, să fiu ce-am fost odată, cuminte și... flăcău și-n pas de defilare, semeț ca la paradă, să nu-mi mai pară mersul... și trudă... și corvoadă... Mi-e dor să fiu iar tânăr, să nu știu ce se-ntâmplă, să n-am mătasea bărbii, nici ghiocei la tâmplă, să port emblemă-n frunte și lampas la picioare, și-abia la ora zece să fac înviorare... Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu adult și-aș vrea să fiu același, ca-n vremea de demult, imberbul fără barbă, mus
Citiți mai multe

Inevitabilii tembeli

(rugă binefăcătoare)   Autor: Eugen Laurian   Atât de fermi și duri în atitudini, ei cred că tot ce mișcă-n jurul lor nu-s oameni, nici ființe, ci decor menit să-i proslăvească-n platitudini.   Ei sunt acei tâmpiți infailibili ce au în cap doar fum și gărgăuni și chiar de nu au moacă de nebuni, se fac, etern, total incompatibili.   Sunt cei ce inventează turpitudini în mintea lor făcută alandala, de-aceea, Doamne, lasă-mi îndoiala ferindu-mă mereu de certitudini!...                          ***    ***    *** Prefer să mă confrunt cu îndoieli decât cu certitudini idioate, convingeri hăbăuce inventate de prefăcuți, cretini și de tembeli!     București – 10 mai 2020
Citiți mai multe

Lăsați-mă ce sunt!...

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car
Citiți mai multe