Când ai să pleci (2)

 Autor: Eugen Laurian

Când ai să pleci,

așează-mi într-un colț doar îmbufnarea

iar inima zdrobită să mi-o atârni de grindă,

să se privească singură-n oglindă

răpusă, chinuită, la braț cu disperarea,

ca lumea bârfitoare s-o vadă suferindă.

Când ai să pleci, să nu privești de loc în urmă...  

Doar să mă lași, tăcut, în propriul meu pustiu  

întins pe năsălie sub cerul plumburiu,

mânând agale caii spre moartea care scurmă

uitând că-i prea devreme!... Sau, poate, prea târziu?

Când ai să pleci, desigur, surâsu-ți enigmatic

rămână, ne-ndoielnic, aducerii aminte

acelor clipe tandre, fierbinți în jurăminte,

urmate de amorul nebun!... Sau diplomatic

în care niciodată nu ai prea fost cuminte?

Învinge-va, în vreme, un zâmbet flușturatic

prin cerșetoare umbre din veștede morminte.