Postări

Nu vreau stăpân!

 de Eugen Laurian Am fost, ce-am fost!... Aveam un rost și adăpost dar, singur, m-am expus la mari nevoi ce, mai apoi, prin mulți ciocoi m-au ras și m-au răpus. Mă-ntreb și-acum: de ce și cum m-au scos în drum și-n jalbă m-au adus, când eu aveam și râu și ram, un plai – balsam, de ceruri mai presus?... Eu n-am putut, ori, chiar, n-am vrut să țin un scut; și nici nu m-am opus la joc infam și de haram, cumplit program al celor ce-au condus. Popor român, nu vreau stăpân cumplit, păgân, așa cum mi-ai adus!... De ce n-asculți de-ai tăi cei mulți sărmani desculți că țara ți-au distrus?... De ce mai stai, ca un cobai, cu gâtu-n scai, așa cum ți-au impus, când poți să lupți, să te înfrupți din cei corupți și cei ce te-au supus?... Că n-ai noroc, cu jalba-n cioc la iarmaroc te-ai plâns și te-ai expus... Cum mai suporți să te exporți?... La ’nalte porți de ce mereu te-ai dus?......

Nu sunt cum cred...

de Eugen Laurian Oricât aș vrea, nu voi putea pricepe că nu-s cum cred, sau cum aș vrea să par... Când individu-i pus în insectar e doar așa cum lumea îl percepe. De ce pe oameni vrednici și cu har, ades, îi prețuim cât două cepe și-i facem sfinți pe lași și pe otrepe nebănuind trecutul lor murdar?... Sunt necăjit... De ce-aș putea concepe că nu-s cum cred ci altfel, mai sumar?... De ce-s cum nu-s și nici cum vreau să par ci-s doar așa cum lumea mă percepe? Atât aș vrea să știu!... Sau să pricep, măcar! Bragadiru – 22 ianuarie 2018

Vremuirea vremii

 de Eugen Laurian Încărunțește tâmpla cu fiecare noapte de gânduri ostenite ce nu-s ce par a fi... Iar fruntea se-ncrețește cu fiecare zi când griji cotidiene răcnesc, adânc, prin șoapte și zilele se-adună cu nopțile târzii în neștiute timpuri ce se sucesc, necoapte, din sudul îndoielnic spre certul miazănoapte spre-a mai trăi o clipă în ceea ce va fi. Și, astfel, ieri și astăzi spre mâine-naintează în veșnicia vremii cea veșnic schimbătoare... Dorește-ți să faci astăzi cât astăzi mai vremează, că-n vremuirea vremii atât de trecătoare doar duhul și dorința sunt cele ce contează!... Doar spiritul și pofta rămân nemuritoare! ... Bragadiru – 19 martie 2016 Din volumul de poezii „Gravuri pe suflet” publicat la Editura „Tempus Dacoromania Comterra”

Protest cu oameni de zăpadă

 de Eugen Laurian A nins, azi-noapte, ca-n povești, cu fulgi mai mari ca bucuria cu care s-a-mbrăcat câmpia la margine de București. M-a îndemnat ceva, anume, nepotului să-i fac un om înalt, voinic și monocrom din albul ce-ascundea o lume. L-am prins, la brâu, cu cingători, pe cap i-am pus o mândră vază; doi ochi frumoși, din căcărează, priveau spre blânzii trecători. Ca nas, ardeiul roș’ și mare capta privirea tuturor, iar gura, surâzând ușor, era o dulce încântare cu buzele-i răsfrânte-n lături... Urechile, cam clăpăuge, purtau, în lob, două belciuge... Mai jos, ca brațe. două mături... Scrutau, cei mici, după zăplazuri, colosul alb autohton, minunea mea din Parthenon... Dar mi-a adus numai necazuri...  *  *  * Priveam lucrarea, mândru foc, extaziat de nu se poate când una mi-a strigat, din spate: „Nu te credeam un dobitoc!... Cu firea ta de cioclovină să știi că m-ai băgat în draci! ...

Poveste de iarnă

de Eugen Laurian Aștept necuprinsul să vină, să cearnă din albele-i plete ninsori cât un veac, s-aprind șemineul din strâmtul iatac și, plin de dorințe, să-ncerc să te-mbrac în propria-ți piele de sfânt și de drac în care îți place să treci la atac... Iar eu, un netrebnic – nebun maniac, să mint ca-n poveste.. Poveste de iarnă. S-adast infinitul să sune din goarnă chemarea nebună de dulce atac și-n tainica luptă, flămând și buimac, să-i pun nedorinței doritul capac... Să dreg așternutul cu unicul leac și-acel neastâmpăr ce-ți vine de hac... Să rog neșfârșitul, scrutând din cerdac, să-mi spun-o poveste... Poveste de iarnă. Și-apoi, universul, cernând, să aștearnă povești nesfârșite din alb zodiac... Cu gânduri rebele doresc să te fac să crezi în poveste și-n patima – leac, iar eu, păcătosul, să strig și să tac ursitelor taine pătrunse-n iatac... S-adorm în miracol... Și-apoi să prefac minunea-n în poveste ... Poveste de ia...

Renii moșului

de Eugen Laurian Sorbind în toiul iernii tot viscolul și vântul, cu sănii fermecate ajung la polul nord de unde-ncep să zboare... Și-ating chiar un record că numai într-o noapte colindă-ntreg pământul să viziteze oameni și daruri să împartă... (Cu ei aleargă moșul în noaptea de Crăciun!...) Prin cerul plin de aștri, plutind pe drumul bun ei au, ca stea în frunte, un G.P.S.... și-o hartă. De-aceea-ntotdeauna vor dibui adrese spre a găsi pătuțul oricărui mic copil și vor pătrunde-n case tăcuți, ușor, tiptil, să-ncânte sacre inimi de prinți și de prințese! Și-adoua zi, de trudă, ca două arătănii ce-s prin văzduh fantome – doar piele și, doar, os! – vor fi, după o noapte de zbor maiestuos, buni doar pentru odihnă, nicicum de pus la sănii... Pe primul, cel doar coarne, îl vom numi Cornel și-l vom servi tenace cu foc și cu jăratic... Pe-al doilea, cel din dreapta, la fel de nebunatic  – doar piele și doar coaste – îl botezăm Costel. ...

Berbecul-baci și câinele bilingv

(Pamflet adresat unor minți bolnave ce au semnat, nu de mult, un răvaș prin care cer „independența Ardealului”.) de Eugen Laurian Organizat de-o minte dobitoacă spre-a se distra și timpul să-i mai treacă, se disputa un dârz și aprig meci în care viguroși și ne-nfricați berbeci își disputau supremația pe toloacă. Partida avea clenci și mare miză... De-aceea-acum, în ultima repriză, se tot izbeau și se sforțau, să se răstoarne, berbecii blonzi cu cei bruneți, a căror coarne nu acceptau să se sfârșească meciul c-o remiză. Pe când berbecii se sforțau demențial, lătrând bilingv, un amărât de câine a prevenit că, iarăși, de pe deal veni-vor, ne-ndoielcnic, chiar de mâine lihniții lupi poftind la cașcaval. La câtva timp, pe la apus de soare, fiind de strajă-n margine de luncă (unde-și avea marcantul loc de muncă) un alt Grivei s-a speriat atât de tare de-a lupilor amenințare încât a început să latre-n gura mare amestecând, bolborosind...